Comuna Bâcleș
Istorie, comunitate și informații despre cele șapte sate ale comunei.
Geografie, istorie și comunitate
Această pagină reunește într-o formă amplă și structurată informațiile despre cadrul natural, evoluția istorică, cele șapte sate, ocupațiile tradiționale, biserici, educație și cultură.
Informațiile au fost reorganizate din vechea pagină „Prezentare”, fără eliminarea surselor și a reperelor locale.
Cadrul natural
Comuna este situată în estul județului Mehedinți, în Piemontul Bălăciței. Relieful predominant deluros, interfluviile, culmile domoale și văile au influențat vetrele satelor, drumurile și folosirea terenurilor.
Dealul Bâcleș ajunge la aproximativ 307,9 metri. Râul Drincea traversează zona, iar rețeaua de văi a influențat delimitarea proprietăților și traseele vechilor drumuri locale.
Evoluție istorică
Documentele medievale demonstrează existența unei rețele de așezări bine conturate încă în secolele XV–XVI. Izvoarele vorbesc despre sate, moșii, ocine, hotare, văi, dealuri și proprietari.
Secolele următoare au adus schimbări de stăpânire și proprietate, reforma agrară din 1864, consolidarea instituțiilor moderne, războaiele mondiale, colectivizarea, industrializarea și reorganizarea administrativă din 1968.
Vezi cronologia completă →Șapte vetre de locuire
Bâcleș este reședința comunei. Satul se află într-o zonă deluroasă a Piemontului Bălăciței, pe dealul cu același nume și în apropierea pârâului Bâcleș. Poziția sa și dezvoltarea instituțiilor administrative au transformat localitatea în centrul administrativ al comunei.
În 1513, satul este dăruit spătarului Șerban drept răsplată pentru credincioasa sa slujbă. Un document din 1567 îl menționează pe Dragomir Bâcleși, stăpân al unei jumătăți din moșia Stârmina. În 1726 sunt documentați moșnenii din Bâcleșelul Sec.
Cea mai veche biserică documentată datează din 1750. Actuala parohie, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Ioan Botezătorul”, deservește Bâcleșul și Seliștiuța.
Corzu este situat în estul comunei, aproape de limita județelor Mehedinți și Dolj, în zona de formare a văii Obedeanca, numită și Rasnic.
Forma Bedin-Corzii apare într-un document din 1534, iar în anii 1556–1557 este menționată „moșie satul Corzii”. Cercetările admit și ipoteza unei legături a numelui cu o veche proprietate viticolă.
O biserică de lemn este documentată în 1795. Actualul lăcaș are hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, iar în curte se păstrează cruci de piatră menționate în documentația de patrimoniu.
Giura este una dintre așezările mici ale comunei, amplasată în peisajul deluros al Piemontului Bălăciței. Toponimia locală păstrează numele Dealul Giura.
Izvoarele o prezintă drept un vechi sat de moșneni. Forma Piscul Giurii apare într-un document din 1657, demonstrând vechimea toponimului.
Petra se remarcă prin vechimea documentară deosebită. Satul este menționat în perioada 1409–1418, când a fost dăruit de Mircea cel Bătrân Mănăstirii Tismana.
Documentele păstrează formele Pietra – 1505, Piatra – 1513, Piatra/Pietra – 1534, Pieatra – 1586, seliștea Piiatra – 1592 și Piatra – 1594.
Prima biserică documentată a fost ridicată în 1837. Construirea actualului lăcaș a început în 2002, iar biserica a fost sfințită la 22 mai 2005.
Podu Grosului este situat în partea vestică a comunei, spre Poroina Mare, pe valea superioară a Drincei. În evoluția sa, satul a absorbit și mahalaua Podeni.
Tradiția locală leagă denumirea de un cărăuș numit Grosu, care ar fi construit un pod peste Drincea. Toponimul „dealul Grosului” este documentat în 1604.
Prima biserică documentată a fost construită din lemn în 1793. Actuala biserică, terminată în 1930, este o construcție de cărămidă, în formă de cruce, cu trei turle.
Seliștiuța se află în strânsă legătură istorică și religioasă cu Bâcleșul. Termenul vechi „seliște” desemna vatra unui sat sau locul unei așezări.
În 1941, Seliștiuța făcea parte din parohia Bâcleș, alături de Bâcleș, Braniște și Nucet. Legătura cu parohia Bâcleș se păstrează și în organizarea bisericească actuală.
Smadovița este situată în partea estică a comunei, aproape de limita cu județul Dolj. În documentele vechi, numele apare și sub forma Zmadovița.
Satul este atestat în 1513, într-un document din vremea lui Neagoe Basarab care amintește „Smedovița toată, de la gură până la furcă”.
Biserica veche a fost construită din lemn în 1817. Actuala comunitate ortodoxă are biserica având hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”.
Ocupații tradiționale
Economia comunei a avut dintotdeauna un caracter predominant agricol. Cultura cerealelor, creșterea animalelor, viticultura, pomicultura și exploatarea resurselor gospodărești au constituit ocupațiile principale.
Munca avea un caracter familial și sezonier: seceratul, treieratul, culesul porumbului, cositul fânului și culesul viilor marcau calendarul agricol.
Transformări
Colectivizarea a schimbat radical organizarea agriculturii. După 1989, desființarea structurilor colective și reconstituirea proprietății private au produs o nouă fragmentare funciară și revenirea la exploatații familiale.
Biserica și comunitatea
Biserica a reprezentat timp de secole una dintre instituțiile fundamentale ale comunității. Cele mai vechi construcții documentate în sursele consultate sunt cele din Bâcleș – 1750, Podu Grosului – 1793, Corzu – 1795, Smadovița – 1817 și Petra – 1837.
Aceste date reprezintă cele mai vechi construcții pentru care izvoarele consultate oferă informații certe și nu exclud existența unor lăcașuri anterioare.
Școala și cultura
Modernizarea societății rurale din secolele XIX–XX a fost strâns legată de dezvoltarea învățământului. Școala a contribuit la alfabetizare și la formarea unei elite locale de învățători, profesori, preoți și funcționari.
Documente oficiale din 1938 menționează atât Bâcleșul, cât și școala mixtă din Smadovița. În prezent, Școala Gimnazială Bâcleș reprezintă instituția educațională centrală a comunei.
Surse și bibliografie
